Băi nene, Manchester-ul are viață în el, asta e clar ca lumina zilei! Se simte vibe-ul de oraș adevărat la fiecare colț de stradă. Eu vin din Telford, care, să fim sinceri, e un fel de sat mai răsărit, nu e cine știe ce oraș măreț. Acolo e liniște totală, așa că în mod normal n-aș fi obișnuit cu traficul ăsta infernal, cu clădirile înalte care zgârie cerul și cu agitația asta continuă. Dar stați așa, să nu uităm că eu am locuit și am crescut în București, unde e haosul de pe lume! Așa că zgomotul de oraș mare nu mă sperie deloc, ba din contră, îmi place la nebunie și chiar îmi doresc să locuiesc într-unul de genul ăsta. Îmi aduce aminte de orașul natal și de nebunia de acasă, exact cum se vede în poza de mai jos, cu bulevardele mari și clădirile din jur.
Dacă stai să sapi puțin prin istoria locului ăstuia, îți dai seama imediat de unde vine toată energia asta brută. Manchester nu e vreo stațiune obosită pentru pensionari. Orașul ăsta a fost inima Revoluției Industriale globale, nene! Prin anii 1800, i se spunea „Cottonopolis” pentru că aici se învârtea toată industria bumbacului și textilelor de pe planetă. Sclavism industrial în toată regula, cu fabrici uriașe din cărămidă roșie și canale pline de bărci care cărau cărbune. De-acolo li se trage și simbolul ăla cu albina muncitoare, pe care îl vezi tatuat pe toți pereții pe aici – o emblemă a muncii la greu. Tot spiritul ăla de fabrică și de uzină a lăsat în urmă clădirile astea masive din cărămidă, pe care englezii le-au transformat acum în lofturi de lux și pub-uri pline de viață. S-a trecut de la fumul de cărbune la tehnologie și zgârie-nori, dar agitația a rămas exact la fel.
Și dacă tot am ieșit la plimbare prin jungla asta urbană încărcată de istorie și am văzut că orașul colcăie de viață, m-am dus glonț la un Aldi pe care l-am zărit pe drum. Așa că, în loc să sparg banii ca un oligofren pe la fast-food-uri, am intrat să-mi fac provizii. Așa cum vă spuneam și în postarea precedentă, eu am o boală: îmi place să mănânc fresh în fiecare zi. Nu suport conservele, semipreparatele sau lăturile alea gata ambalate pe care le bagă englezii în ei ca sparții în fiecare zi. Și auziți aici fază: am cheltuit doar 12 lire pentru mâncare pe două zile întregi! 12 lire, ești nebun? Am pus totul frumos într-o plasă, cum se vede în poza de mai jos, direct pe blatul din garsonieră.
Ce mi-am luat de banii ăștia? Niște salam bun, smântână lichidă – pentru că mnah, în bucătărioara asta de hotel n-am chiar toate sculele și ingredientele ideale ca să fac pastele clasice cu ou și parmezan direct ca la carte – niște piper, usturoi și alte câteva mărunțișuri. Plus piesa de rezistență: doi piepți de pui zdraveni și o pungă de paste penne. Și voilà! Uite cum mănânc eu super bine, proaspăt și pe ieftineală totală, fără să-mi bat joc de stomac cu mizeriile lor la cutie, și în același timp mai îmi rămân și o grămadă de bani în buzunar din diurnă.
Bineînțeles, asta e doar așa, de încălzire, pentru că deseară, înainte să intru la muncă pe tura de noapte, am de gând să mă respect total. O să merg la un restaurant calumea din centru să bag un steak de vită imens, bine făcut, exact așa cum îmi place mie să mănânc ca un boier. Că doar de-aia avem diurnă de la firmă, să nu facem foamea printre străini!
./disqus_core --fetch