S-a făcut aproape jumătate de an de când Fordul meu zace pe dreapta, mai exact din 10 decembrie, de când am decis că universul și-a bătut joc de mine destul cu faza aia cu Priusul. Ieri, în timp ce juniorul se lupta cu iarba din fața casei și eu stăteam pe margine ca un manager adevărat care supraveghează șantierul, mi-a venit o curiozitate bizonicească. N-a fost neapărat că mi s-a pus pata din senin, ci pur și simplu am vrut să fac un test de loialitate. Am vrut să văd dacă fierul ăsta mai are pic de suflet în el după atâta timp sau dacă bateria a decis să plece în vacanță prelungită fără să mă anunțe, lăsându-mă cu ochii în soare.
M-am apropiat de ea cu inima cât un purice, pregătit sufletește pentru un sunet de agonie, un clăncănit trist sau, mai rău, pentru liniștea aia apăsătoare care îți zice clar că trebuie să scoți platforma și portofelul. Dar ce să vedeți, bizonilor? I-am dat o cheie și a pornit la sfert! Jur că am rămas mască. După patru luni de stat în frig și praf, a mormăit veselă de parcă abia aștepta să-mi demonstreze că mai are zile și că n-a uitat cine e stăpânul. Și cireașa de pe tort: mă uit în bord și, minune mare, nicio eroare! Niciun beculeț roșu, niciun mesaj de panică, nimic care să mă înjure în binar. Am băgat-o în Drive și a plecat de pe loc atât de fin de zici că fusese la spa săptămânal, nu abandonată în curte ca o epavă.
Desigur, cum am ieșit un pic la drum și am zis să-i dau puțin în gură să vedem dacă mai are vână, a apărut vechea cunoștință: transmission limited function. Clasicul Ford, nu m-a lăsat să mă bucur prea mult de victoria mea asupra tehnologiei. Partea bună e că, deși are toane la schimbat vitezele când o forțezi, mașina e încă perfect condusibilă și te poți baza pe ea să te ducă de la A la B. Și aici intervine momentul în care planurile mele de a o uita prin vreo magazie au fost spulberate de unitatea de comandă supremă a familiei, adică soția.
Nevastă-mea, care a văzut cu ochii ei că mortul a înviat și că a pornit fără rugăciuni speciale, a venit cu un ordin scurt, stil unitate militară. Mi-a zis clar: reparați-o acum că mie îmi rămâne! Ea a pus ochii pe ea și vrea să învețe să conducă pe Ford tocmai pentru că e automată și n-are chef de bătăi de cap cu ambreiajul și mestecatul în mămăligă prin oraș. Practic, am muncit să o trezesc la viață doar ca să rămân fără ea în favoarea noii șoferițe a familiei, dar când generalul dă ordin, bizonul execută fără comentarii.
Așa că am trecut direct la acțiune, că nu e de joacă. Am activat contactele mele de prin service-uri și am găsit soluția: solenoizi noi-nouți, 1000 de lei setul. Acum urmează testul suprem pentru mine și juniorul meu. Planul e simplu pe hârtie, dar greu în practică: ne băgăm amândoi mâinile în ulei, demontăm, montăm piesele noi și sperăm din tot sufletul să nu ne rămână șuruburi în plus la final, că așa e la mecanicii amatori. O să fie o sesiune de bonding tată-fiu cu miros de vaselină și probabil câteva înjurături printre dinți când n-o să ne iasă reglajele din prima.
Cine știe, poate după operația asta pe cord deschis la transmisie, Fordul o să devină cea mai stabilă mașină de școală din istoria cartierului. Juniorul învață mecanică pe bune, eu îmi testez limitele de răbdare, iar soția primește bijuteria automată la cheie ca să ne poată plimba ea pe noi. Dacă reușim să o facem să meargă fără erori, cred că pot să-mi pun oficial salopeta de mecanic și să uit de tastatură și de ecrane.