Deci azi dimineață, după tura de noapte, eram praf. Nu praf gen “vai ce obosit sunt”, ci praf gen “dacă mă pui să fac un calcul simplu, gen 2+2, îți răspund 17 și sunt convins că am dreptate”.

O iau pe fiică-mea, 17 ani, abia scoasă din cuptorul școlii, cu diplomele încă fierbinți. Au trimis-o direct la practică într-un spital din alt oraș. De ce alt oraș, nu mă întreba, probabil pentru că 17 ani. Probabil la ei e logic “ai 17 ani, hai de te plimbăm 40 de kilometri zilnic”. Dar mă rog. A zis că după ce face 18 ani cere transfer în orașul nostru, că nu are chef să își înceapă viața profesională cu abonament lunar la autobahn.

Bun. Eu cu S Max-ul meu, talpă grea, așa sunt eu, nu o conduc, o conving. Motor mare, cutie automată care urlă ca mine dimineața când văd că nu mai am lapte. Intru pe autostradă. Tu știi autostrada, locul unde fiecare își arată personalitatea. Unii merg normal, unii merg relaxat, unii merg de parcă vorbesc la telefon cu moartea și se grăbesc să ajungă la întâlnire.

Eu eram “hai repede, du copilul la muncă și apoi bagă-te rapid în pat înainte să înceapă corpul să ia decizii pe cont propriu”.

Dar ce să vezi. Pe banda doi, care apropo, este banda de “hai să facem treabă”, se află un moș-Prius. Mergea cu 80. Optzeci. Pe autostradă. Pe singura bandă unde ai voie să depășești fără să îți crească barba de plictiseală.

Bă, și nu doar că mergea cu 80, dar avea stilul ăla zen, de parcă tocmai ieșise dintr-un documentar japonez despre calm. Cred că la un moment dat și Priusul lui s-a plictisit de el.

Eu îi dau flashuri. Nu cu răutate. Flashuri civilizate, gen “boss, vezi că ești în decor, ai loc să revii în peisaj”. Nimic. Nu clipea, nu mișca. Cred că omul era pe pilot automat. Nu al mașinii, al lui personal. Se uita drept înainte ca un cal cu ochelari, decis că destinul lui e să țină banda ocupată până la apus.

Frate, 30 de kilometri m-a ținut ăla cu 80 la oră. TREIZECI. La un moment dat voiam să îl întreb dacă e totul ok acasă. Dacă are probleme. Dacă nu vede bine. Dacă îi place adrenalina inversă.

Și acum, partea pe care am uitat să o zic prima oară, dar care explică perfect de ce m-am simțit ca un taur ținut de coarne. S Max-ul meu nu e orice mașină. Este ST Line.. Are motor de 2.5. Da, fix ăla. Are destui cai în el cât să deschizi o fermă mică. E genul de motor care când vede autostradă nu întreabă dacă plecăm, întreabă direct cât de repede plecăm. Când îi dai talpă simți cum se ridică sprânceana și îți spune hai, pune-te bine că începe concertul. Când îi auzi evacuarea parcă zici că s-a trezit ursul din bârlog.

Și de asta m-a luat flama când m-a ținut Prius-ul ăla cu 80. Mașina mea simțea că o chinui. Simțeam cum mă ceartă motorul. Parcă îmi zicea tu chiar mă ții în frâu lângă aspiratorul ăsta electric. Eu sunt făcut să alerg. Eu sunt făcut să mă duc. Eu sunt făcut să-mi întind picioarele. Dă-mi drumul.

Jur că aveam impresia că dacă mai mergeam mult cu 80 îmi apărea pe bord mesaj gen vezi că eu sunt 2.5, nu aspirator vertical. Pune-mă la treabă. Dă-mi puțină viață. Fă-mă să simt vântul în filtre.

Și când autostrada s-a făcut cu trei benzi a fost ca și cum mi-a zis cineva începe recreația. Am dat piciorul jos așa cum trebuie. S Max-ul a luat o gură mare de aer, cutia a retrogradat decisiv și s-au trezit toți caluții din grajd care au zis în același timp prezent. Și în momentul ăla nu mai exista Prius-ul, nu mai exista oboseală, nu mai exista nimeni. Eram doar eu și mașina care în sfârșit putea să facă exact ce vrea ea. Să fugă.
În sfârșit, la un moment dat se face autostrada cu trei benzi. Simt cum îmi revine culoarea în obraji. Aici vine eliberarea. Aici se duce lumea serioasă. Aici intri pe stânga și zici “lasă-mă să trăiesc”.

Și nu, nu am fost singurul. În spatele meu erau deja trei mașini care abia așteptau să scape de Zen Master-ul 80 la oră. Unii claxonau. Unul chiar l-a depășit cu privirea aia de om care se întreabă dacă ăla conduce Prius sau Prius îl conduce pe el.

Am plecat relaxat după. Copilul la muncă, eu spre casă, în sfârșit liniștit, pregătit să mă arunc în pat ca o balenă epuizată.

Și tot ce mi-a rămas în cap e întrebarea: de ce se bagă mereu în fața mea tocmai cei care merg încet? Au ei un radar pentru obosiți? Au abonament să mă streseze?

Nu știu. Dar știu că data viitoare îmi pun o cafea în mașină. Nu pentru mine, pentru primul șofer care îmi mai merge cu 80 pe banda de viteză.