Vă mai aduceți aminte de Fordul meu. Mașina aia la care țin, dar care mă testează psihologic la fiecare două săptămâni. Eu și soția ne-am pus pe canapea, am deschis eBay și ne-am pregătit pentru o sesiune de shopping tehnic. Am zis că dacă tot e internetul mare, sigur găsim o cutie de viteze decentă. Preț bun, transport ok, chestii normale.

Am găsit piesa. Era acolo. Lucioasă. Promițătoare. Problema a început la vânzător. Român. Da, l-am sunat!!! Aici deja mi s-a ridicat sprânceana. Preț cerut două mii cinci sute de euro. Bine. Zic că poate e piesa bună, poate e cutia magică ce îți face mașina să meargă și pe baterii, cine știe. Apoi apare condiția. Nu o trimite decât dacă o montează ei. Montaj șapte sute de euro. Eu deja mă uitam la ecran ca la un film horror.

Eu am mecanicul meu. Om serios. Îi dau cheia, el lucrează. Nu îmi cere să îmi cumpăr piesele doar de la el. Nu îmi pune condiții. Aici, pe eBay, pare că românii noștri și-au făcut propria mafie a cutiilor de viteze. Cumperi piesa lor, o pui tot la ei și accepți tot pachetul. Eu stăteam și mă întrebam dacă îmi dau și cafea la prețul ăsta. Sau măcar o îmbrățișare.

Am zis să fiu deschis. Acceptăm montajul. Întreb cât durează. Răspunsul vine imediat. Trei săptămâni. Trei săptămâni pentru un job pe care mecanicul meu îl face cât timp eu îmi verific notificările pe telefon (glumesc). Aici durează cât o vacanță prelungită. Încep să am întrebări. Ce fac ei acolo trei săptămâni. Pun șuruburile cu penseta. Fac meditație lângă cutie.

Apoi apare partea și mai frumoasă. De unde știu eu că pun cutia nouă. Poate îmi repară cutia mea. Poate iau o cutie obosită, o șterg cu un șervețel și îmi spun că e nouă. Eu stau în afara Romaniei. Eu nu pot să mă duc să verific. Nici nu pot să îmi bag capul sub lift să zic. Aia nu e cutia mea. Începe să miroasă a afacere dubioasă.

Și nu am ajuns la punctul cel mai bun. Serviceul este la nouă sute de kilometri. Nu nouă kilometri. Nouă sute. Am pus locația lor pe hartă. Când am văzut distanța, am râs. Apoi am plâns. Apoi iar am râs. Așa, de nervi. Trebuie platformă până acolo. Platforma costă serios. Mai pun și trenul. Mai pun și întorsul omului. Arunc puțin cifrele în aer. Sar peste trei mii de euro numai pe drumuri (cu tot cu cutie). Aici deja nu mai repar mașina. Par că o trimit în pelerinaj.

Mă uit la Ford. Mașina stă în parcare liniștită. Simt că îmi spune. Nu mă duce acolo. Lasă-mă aici. Nu sunt făcută pentru 900 km pe rampă. Parcă o aud.

Eu și soția ne-am uitat din nou la cifre. Ne-am uitat la conturi. Ne-am uitat unul la altul. Răspunsul a venit instant. Nu se merită. Nici pentru nervi. Nici pentru bani. Nici pentru timp. Amândoi am dat din cap simultan, ca doi oameni care tocmai au văzut nota de plată la un restaurant scump.

Sâmbătă avem ITP. Acolo încercăm să schimbăm transmission valve. Eu nu sunt optimist. Dar încercăm. Dacă ține, ține. Dacă nu, ne uităm la mașină și îi spunem. Ți-ai trăit viața. Ai făcut ce ai putut. Și cam atât.

Am stabilit un plan. Începând cu ianuarie dam lunar o mie cinci sute de euro. Acum dau două sute cincizeci pe lună. Mai avem trei mii de achitat,închidem ratele si gata. Scăpăm de rate. Putem vinde mașina. Până atunci suntem blocați cu ea. Nu o putem da. Nu putem face nimic spectaculos. Suntem legați de Ford ca doi prieteni care au pornit la drum și acum niciunul nu mai are baterie la telefon.

Nu duc mașina nouă sute de kilometri. Costul mă dărâmă. Transportul până acolo. Transportul înapoi. Cheltuieli pentru om. Parcă trimit un pachet în altă țară cu livrare VIP. Ajung să dau mai mult pe drum decât mai am de achitat la mașină.

Toată povestea asta m-a făcut să mă simt ca într-un reality show. Caut o cutie de viteze normală. Găsesc oferte care mă bagă în depresie. Găsesc distanțe care mă fac să respir greu. Găsesc condiții care sună ca regulile unui joc video.

Așa că aștept ITP. Aștept ziua de sâmbătă. Aștept verdictul. Aștept minunea. Și sper că Fordul măcar o să coopereze. Dacă nu, rămâne planul din ianuarie. Achitam tot și îi facem o poză de adio. Poate și un story. A meritat măcar atât.