Azi m-am trezit liniștit. Cafeaua era caldă. Cerul era ok. Totul părea normal. Apoi am pus mâna pe Android. De aici începe aventura. Masina stă pe dreapta cuminte. Eu trebuia să o ajut pe fata mea să ajungă în stația de tren. Aveam timp. Aveam plan. Aveam tot ce îți trebuie pentru un început de zi decent. Nimic nu anunța că telefonul meu cu Android îmi va face program special. 

Deschid Google Maps. Vreau să văd autobuzul. Telefonul se uită la mine fără emoții. Nu merge nimic. Ecranul stă. Harta nu pornește. Nicio reacție. Îl simțeam cum îmi spune. Nu îți dau harta până nu îți cer permisiuni. Problema este că nu m-a întrebat niciodată de acele permisiuni. Deci eu trebuia să intru în setări și să le activez manual. Încep să caut meniuri. Apăs pe iconițe. Derulez. Intru în submeniuri. Dau permisiuni. Ies. Revin în Maps.

A trecut un minut. Un minut fix. Timp suficient ca autobuzul fetei mele să treacă prin stație, să salute aerul și să nu o aștepte pe ea. Ne-am uitat unul la altul. Eu cu telefonul în mână. Ea cu rucsacul pentru muncă. Am dat comanda de Uber. Normal. Android și-a luat deja partea lui din buget fără să își dea seama.
Autobuzele de aici funcționează ca un sistem de ceas, tu verifici aplicația, vezi ora, cobori la stație și autobuzul apare exact atunci, nu vine mai devreme, nu vine mai târziu, nu sare peste stații și nu întârzie fără motiv, fiecare cursă respectă programul, iar totul îți dă impresia că trăiești într-un loc unde transportul chiar ține cont de timpul tău.

A doua situație a venit rapid. Fata mea îmi trimite o poză pe WhatsApp. Îmi spune să încercuiesc ceva cu roșu. Eu zic că durează câteva secunde. Am deschis poza. Am apăsat pe editare. Am căutat cercul roșu. Nu era. Am găsit marker. Am găsit creion. Am găsit efecte inutile. Am trecut prin toate opțiunile. Am încercat altă aplicație. Am încercat Google Photos. Apoi am căutat în Play Store un editor simplu. Am instalat unul. Am dat acces la poze. Am intrat iar în galerie. A trecut timpul.

Când am terminat cercul roșu, trecuseră nouă minute. Nouă minute doar ca să desenez un cerc. Eu pe iPhone făceam asta cât timp închideam geamul sau legam șireturile. Aici am simțit că îmi cere să fac curs de grafică înainte să pot încercui o poză.

Eu vin după o viață cu iPhone. Am început cu 2G. De atunci am folosit toate modelele. Eu sunt genul de om care poate folosi iOS și cu ochii închiși. Așa că trecerea la Android a fost interesantă. Știam că are avantaje. Știam că e flexibil. Știam că oferă mai mult control. Dar azi nu aveam chef de control. Azi aveam nevoie să meargă. Să pornească harta. Să îmi lase poza în pace. Să nu mă încurce.

Dar partea cea mai tare vine acum. Eu trecusem la Android pentru Stremio și Spotify cu mod. Știam că acolo merge treaba mai liber. Am zis să încerc. Am telefonul de aproape o lună. Stremio merge. Ok. Spotify mod a mers și el. Trei zile. După trei zile au dat update. Noul Spotify nu are mod. S-a dus avantajul. Am rămas cu Android în mână și fără motivul principal pentru care trecusem la el. Dacă tot nu am mod, atunci e mai simplu prin sideload pe iPhone. Instalezi aplicația. O folosești. Nu stai cu emoții la fiecare update.

După episodul asta am intrat pe site la Apple. Programul lor refurbished m-a salvat. Am găsit un 15 Pro Max. Preț ok. Garanție Apple. Telefon arată ca nou. Am pus în coș. Am apăsat pe cumpără. 

În câteva zile revin la iPhone. Acolo unde pozele se editează în zece secunde. Unde Google Maps nu îți cere să sapi după permisiuni. Unde nu pierd autobuze. Unde nu arunc nouă minute pe un cerc roșu.

Android rămâne la mine în buzunar doar până vine curierul. Apoi ne despărțim. Prietenie scurtă. Intensă. Plină de glitchuri. Uneori am nevoie de liniște. iPhone mi-o dă. Android mi-a dat Uberul de dimineață.