De câte ori nu mi s-a întâmplat prin străinătate să stau de vorbă cu un conațional despre vreme și, dintr-o dată, să apară inevitabila întrebare:

„Auzi, da’ tu cât câștigi?”

Dacă nu vine asta, urmează varianta clasică de politețe românească:

„Ți-ai luat casă sau stai cu chirie?”

Iar favorita mea rămâne întrebarea supremă, spusă cu mândrie și satisfacție:

„Cum învață copilul la școală? Că al meu e premiant!”

Și tu stai acolo, cu cafeaua în mână, încercând să nu râzi. Am o oroare de astfel de chestionare. Mi se pare complet lipsit de bun-simț să întrebi așa ceva... și, evident, să fii întrebat.

Nimeni nu te întreabă dacă ești sănătos, dacă dormi bine sau dacă ai nevoie de ceva. Nu. Important e cine are salariul mai mare, casa mai mare și copilul mai deștept.

Probabil e o tradiție culturală transmisă din generație în generație, ceva între bârfă și raport de progres.

La biserică e și mai amuzant. Te trezești cu oameni care te studiază de parcă ai fi un experiment științific:

„Și tu cu cine votezi?”

„Câte rugăciuni faci pe zi?”

Unii zâmbesc jenat, alții par mândri de propria curiozitate. Și tu stai, îi privești pe toți, și te întrebi dacă nu cumva au primit manualul „Cum să pui întrebări total inutile fără să deranjezi (dar deranjează oricum)”.

Și atunci îți vine să râzi. Pentru că altceva nici nu poți face. Până la urmă, e fascinant cum pentru unii conversația nu e completă până nu știu exact ce venit ai și dacă ai ipotecă.

Așa că, da, am început să evit astfel de interacțiuni. Nu calc prea des pe la biserică și am devenit, cum spun unii, „antipatic social”. Nu pentru că n-aș vrea să vorbesc cu oamenii, ci pentru că n-am chef să dau raportul despre salariu, casă și copii la fiecare cafea.

Dacă ar exista o lume în care întrebarea de deschidere ar fi „Cum te simți?” în loc de „Cât câștigi?”, cred că am bea toți cafeaua mai liniștiți.