Există un moment în viața fiecărui angajat când îți dai seama că ești de neînlocuit. Sau, cel puțin, compania pretinde că ești.
La mine momentul ăsta a venit fix când eram răcit cobză, cu nasul în batistă și vocea de Darth Vader.
Managerul meu e în concediu (regional), deci următorul pe listă e managerul de țară.
Eu, între timp, mi-am dat off de miercuri până sâmbătă.
Totul bine, până vineri după-amiază, când sună telefonul:
„Alex, știm că ești răcit… dar poți să vii sâmbătă? Doar sâmbătă. Că nu are cine să te înlocuiască.”
Și aici a fost momentul ăla în care nu știi dacă să te simți flatat sau manipulat.
Adică wow, compania se bazează pe mine! Sau… sunt doar un număr care trebuie să acopere o gaură în program.
Dar na, ce să fac? Îmi place jobul. Îmi plac colegii. Așa că, răcit, amețit, dar încă respirând, m-am hotărât că mă duc sâmbătă la muncă. Mort-copt.
Cu ceaiul într-o mână și badge-ul în cealaltă.
Așa e când ești „omul de bază”.
Nu te bazezi tu pe companie… se bazează compania pe tine. 😄