Fraților, s-a terminat cu liniștea și cu „relaxarea” aia de bizon care stă cu burta la soare. Sunt în concediu, teoretic ar trebui să fiu pe modul „do not disturb”, dar viața are alte planuri. Nevastă-mea e la muncă, copiii sunt la școală, fata cea mare e și ea la job, așa că am rămas eu, stăpân peste telecomandă și peste gândurile mele bune. Și cum un bizon singur e un bizon periculos pentru propria sănătate mentală, m-am refugiat aproape toată săptămâna la service-ul prietenului meu, „regele planetarelor”.
Trebuie să vă zic, amicul ăsta al meu e o fosilă vie în cel mai bun sens al cuvântului. Omul e din „garda veche”, d-ăla de-i zici: „Băi, se aude un ticăit când virez stânga pe piatră cubică la 20 la oră”, și el, fără să se uite sub capotă, îți zice exact ce bucșă te-a lăsat sau ce pivot și-a dat duhul. Nu-i trebuie lui tablete, diagnoze de 1500 de lei sau senzori spațiali. El ascultă motorul cum ascultă medicul inima cu stetoscopul. Are un fel de simț al șaselea, cred că dacă pârâie un rulment la trei străzi distanță, omul tresare și știe ce cod de piesă trebuie comandat. Desigur, pe mine mă privește cu o milă combinată cu un sictir academic, de parcă aș fi un program de Windows care dă eroare la fiecare click.
Până acum două zile, relația mea cu motoarele era una strict diplomatică: știam unde se pune motorina, unde e filtrul de ulei ca să nu par prost total, unde e alternatorul și cam atât. Eram pe modul „Hello World” în mecanică. Dar „magicianul vaselinei” a decis că e timpul să trec la nivelul următor, probabil pentru că s-a plictisit să mă vadă cum beau cafeaua și îi critic sculele prin service.
Alaltăieri s-a uitat la mine cu o privire sadică și mi-a trântit provocarea: „Băi Alex, dacă tot stai ca o piesă de mobilier pe aici și consumi curentul degeaba, ia mâna de pe cană și pune-o pe motor”. Și ce credeți? M-a pus să mutăm toată „artileria” de pe un motor pe altul. Cutie de viteze, electromotor, alternator, EGR și turbo. Toate astea trebuiau demontate cu grijă de pe un fier și puse pe altul, ca să intre apoi pe mașină. Băi, nene, vă jur că la un moment dat mă uitam la turbo-ul ăla și aveam impresia că fac operație pe cord deschis unui robot care tocmai m-a înjurat în binar.
Prietenul meu, desigur, stătea lângă mine și mă „încuraja” în stilul lui caracteristic: „Apasă mai tare, bizonule, că nu e din portelan! Vezi că șurubul ăla nu se desface cu rugăciuni, pune forță!”. Ironia lui e la cote maxime, omul parcă are o plăcere perversă să mă vadă cum mă chinui cu o cheie înțepenită în timp ce el îmi explică, scuipând semințe imaginar, cum „mașinile noi sunt făcute de contabili, nu de ingineri”. Ieri, apogeul: am schimbat un ambreiaj. Nu singur, că probabil aș fi pus placa de presiune în loc de volanta și aș fi scos mașina din service mergând doar în marșarier, dar sub îndrumările lui de „maestru Jedi al cheilor fixe”, am reușit.
Și fraților... s-a întâmplat ceva. Mi-am privit mâna (v-am lăsat poza să vedeți dezastrul, zici că am mângâiat un tăciune încins) și, în loc să mă ia panica de IT-ist că mi-am distrus manichiura de tastatură, am simțit o satisfacție imensă. Mâna aia neagră de ulei arată ca și cum aș fi încercat să sap un tunel spre centrul pământului printr-un filtru de motorină uzat, dar mă simțeam viu. Îmi place la nebunie! Mirosul ăla de metal încins și vaselină m-a lovit direct în „kernel”. Amicul meu rânjește de fiecare dată când mă vede entuziasmat și îmi zice: „Băi prostule, o să regreți! E muncă de sclav, iarna îți îngheață degetele pe cheie, vara te topești sub elevator”.
Dar pe mine mă bate gândul serios la demisie. Serios! Mă bate gândul să las dracu' biroul, ședințele alea sterile despre „target-uri” și „KPI-uri” de bizon corporatist și să-mi bag mâinile în ulei pe bune. E o lume mult mai sinceră acolo, sub capotă. Șurubul ori se desface, ori se rupe, nu există „vom analiza în următorul sprint dacă șurubul e pregătit pentru deployment”.
M-am gândit mult la treaba asta. Poate că dacă aș fi crescut cu tata lângă mine, aș fi învățat mecanică de mic și acum eram deja tătic pe meserie. Dar neavând tatăl aproape, mi-a fost greu, a trebuit să învăț totul singur, întrebând în stânga și-n dreapta. Cine știe... poate ăsta e „back-up-ul” vieții mele care încearcă să facă restore acum.
Nevastă-mea încă plutește într-o ignoranță fericită. Ea crede că eu mă relaxez, eventual că mai citesc ceva despre clustere sau mă uit la Reddington. Dacă îi zic acum că vreau să schimb mouse-ul pe o cheie pneumatică, cred că mă pune să dorm în portbagajul Ford-ului. Dar bizonul are un plan secret: înainte să arunc cu demisia în șeful de la birou, vreau să fac niște cursuri pe bune. Vreau să înțeleg tot, de la diagnoză la segmentat motoare, să nu fiu doar un „Dorel” care dă cu ciocanul și speră să pornească.
Și dacă stau să mă gândesc la bani... băi, cred că un mecanic care știe meserie, care „simte” mașina ca amicul meu și care nu te fură la piese, scoate mult mai bine decât un corporatist care stă cu ochii în monitor 10 ore pe zi. Lumea e plină de bizoni cu Volvo-uri care dau 1500 de lei pe o diagnoză, deci „clienți” sunt gârlă.
Voi ce ziceți, fraților? E nebunia de concediu sau chiar e momentul să las corporația pentru a deveni „stăpânul fiarelor”? Merită să risc confortul de la birou pentru libertatea (și jegul) din service? 🦾🚗📉