Uneori stau și mă întreb dacă birocrația românească nu e de fapt un test de rezistență psihică inventat special pentru noi, ăștia plecați. Știți că vă ziceam că suntem cu mintea la vacanța aia mare din 2027, în Tenerife, unde nu ne uităm la bani, da? Ei bine, statul român a zis: „Stai așa, Alex, că nu pleci tu nicăieri așa repede!”
Tot verificând noi actele ca să batem în cuie biletele de avion (că na, suntem oameni organizați, nu lăsăm pe ultima sută de metri), ce să vezi? Hop, surpriza! Pașaportul fetei celei mici a expirat luna trecută. Greșeala mea, n-am fost pe fază, mi-o asum. Zic: „Hai că rezolv rapid, intru pe econsulat, fac o programare și gata”.
Intru pe portal pe data de 19 februarie, bag datele, totul frumos și... primesc programarea: luna IUNIE!
.jpg)
Băi nene, am rămas mască. Din februarie până în iunie sunt 4 luni de zile doar ca să mă bage cineva în seamă la ghișeu. Mai pune încă vreo două luni până vine pașaportul fizic și ajungem lejer în august.
Asta înseamnă că eu, până la vară, sunt legat de mâini și de picioare. Nu pot să iau biletele de avion pentru că ai nevoie de datele din pașaportul valid, iar prețurile alea bune pe care le ochisem se duc pe apa sâmbetei în timp ce eu aștept „rândul” la birocrația noastră cea de toate zilele.
Este incredibil cum în 2026, într-o eră în care îți faci rezumat la cărți de 1000 de pagini în 6 minute cu AI-ul, statul român are nevoie de jumătate de an ca să-i facă o poză unui copil și să-i tipărească o cărticică.
Vrem să facem un pas înainte, să ne bucurăm de viață după perioade grele, dar sistemul ne trage mereu înapoi în mocirla de „nu sunt locuri” și „reveniți mai târziu”. Mama mă-sii de treabă, că parcă suntem programați la operație pe creier, nu la un amărât de act de identitate.
Așa că, planul Tenerife e momentan pe „hold” din punct de vedere al biletelor, până când binevoiește consulatul să ne primească.