Probabil vă întrebați de ce n-am mai postat. Că na, internetul e obișnuit să fie hrănit constant. Dacă nu apari două zile, deja ești dat dispărut. Așa că hai să lămurim misterul, fără teorii conspiraționiste.
În primul rând, programul meu. Eu lucrez de miercuri până sâmbătă. Full. Când este duminica, creierul meu intră automat pe modul „familie”. Duminica e sfântă. Mă trezesc, beau o cafea și tot restul zilei e pentru ai mei. Ba plecăm pe undeva, ba stăm în familie, ba facem ceva împreună. Orice, dar împreună. Laptopul stă închis, notificările ignorate, lumea online poate aștepta.
Apoi vine lunea. Lunea e alt film. Lunea e ziua de „bărbatul casei”. Soția la muncă. Fata la muncă. Eu rămân cu lista. Priză care nu mai merge. Bec care s-a ars. Un șurub lipsă. O chestie mică, apoi încă una, apoi încă una. Știți cum e. Nu faci nimic mare, dar faci de toate. Și la final de zi te întrebi de ce ești obosit, că doar „n-ai făcut mare lucru”.
Și acum vine partea frumoasă. Săptămâna asta n-a fost normală. A fost WOW. Dar genul ăla de WOW pe care nu-l ceri.
Mi-a căzut gardul în curte. Da. Gardul. Din cauza vântului. Mă trezesc, ies afară și ce să vezi? Gardul era la pământ, relaxat, de parcă a zis „eu nu mai stau aici”. Poză mai jos, să nu ziceți că exagerez.
Din momentul ăla, fiecare minut liber al meu a fost mâncat de acel gard. Nu figurativ. La propriu. Am reconstruit stâlpii de cărămidă. Am scos ce era vechi. Am înjurat. Am măsurat. Am tăiat. Am pus panouri de lemn noi. Am mai înjurat o dată, ca să fie treaba completă.
Credeam că e un job de o zi. Evident că nu. Niciodată nu e. A fost genul de proiect unde zici „mai fac puțin” și te trezești că s-a făcut seară și n-ai mâncat nimic. Și mâine o iei de la capăt.
Așa că da. Ăsta e motivul pentru care n-am mai postat. Nu pentru că n-aș fi vrut. Ci pentru că am fost ocupat să nu las curtea fără gard și casa fără bărbat funcțional.
Dar cum am mai spus și o repet, dacă vreți să vedeți ce fac zilnic, urmăriți-mă pe Twitter. Acolo postez des. Mult mai des. Poze, nervi, gânduri, viață reală, tot tacâmul.
Blogul rămâne. Doar că uneori… gardul are prioritate.