Băi, n-o să credeți ce mi s-a întâmplat. Am un „amic” din copilărie, să-i zicem Andrei. Ultima dată când am vorbit cu el? Acum 15 ani, fix când am plecat eu din țară. Aveam 20 de ani atunci, eram la început de drum. De atunci? Liniște totală. Niciun „ce mai faci”, niciun „la mulți ani”, nimic.
Acum am 35 de ani. Și ce credeți? Surpriză! Mă contactează Andrei. Dar nu așa, oricum, ci direct cu vrăjeală de-aia ieftină: „Băi, îți mai aduci aminte când eram puștani, ce amintiri avem noi, ce bine era...”.
Și după ce m-a „uns” bine cu amintirile, a aruncat bomba: Face nuntă!
Păi e frumos, măi Andrei? 15 ani nu ai dat un semn de viață și acum, dintr-odată, suntem cei mai buni prieteni pentru că ai nevoie de invitați la masă? E fascinant cum unii oameni își aduc aminte de tine fix când au nevoie să „numere plicurile” la finalul serii.
Adică, eu în 15 ani mi-am construit o viață în altă țară, am familie, am griji, am rate, m-am schimbat total... iar tu vii cu texte de acum două decenii ca să mă chemi la nuntă?
Sincer, e un fel de „enshittification” a prieteniei, dacă mă întrebați pe mine. Tehnologia s-a schimbat, lumea a evoluat, dar tacticile de „invitat la nuntă rude și prieteni de care n-ai mai auzit de la Revoluție” au rămas aceleași.
Voi ce faceți în situații de-astea? Îi dați „seen” sau intrați în jocul lor doar ca să vedeți până unde merge tupeul?