Fraților, pregătiți prora, ascuțiți săbiile și... puneți dopuri în urechi. Cam așa eram eu când am adus Dacia acasă. Eram pregătit pentru „Marea Hurmuzeală”, faza pe decibeli. Mă gândeam deja pe la ce prieteni mă mut vreo două săptămâni până se domolește furtuna și până când Jupâna acceptă că „bestia” de fier e noua noastră colegă de apartament (sau de parcare).
Mă vedeam deja ca dacii ăia de pe columnă, înconjurat, cu spatele la zid, așteptând sentința. Îmi pregătisem discursul de apărare, argumentele tehnice, eram gata să invoc spiritele strămoșilor!
Și când colo... ce să vezi? Iese Jupâna, dă o tură în jurul ei, se uită la faruri, se așază la volan și, în loc de urletul de luptă pe care-l anticipam, aud un: „Măi, să știi că nu-i rea deloc. Chiar îmi place!”
Băi, am înlemnit. Zici că mi-a dat cineva cu scutul în cap, dar la modul plăcut. Se pare că spiritul dacic a fost îmblânzit nu prin luptă, ci prin farmec personal (al mașinii, evident, că eu eram deja invizibil de emoție).
Deci, oficial: avem Dacie, avem Jupână fericită și, cel mai important, avem liniște în cetate. Cine ar fi crezut că drumul spre fericire e pavat cu logo-ul ăsta nou de la Dacia?