Știți Fordul meu S Max. Ăla condamnat. Ăla „gata boss, fier vechi”. Ei bine… surpriză. Încă nu l-am dat. Stă parcat frumos în garaj, ca un veteran de război care a văzut prea multe și acum își așteaptă duhul. Doar că duhul n-a venit încă.
Ieri m-a mâncat undeva să-l pornesc. După peste o lună de stat. Fără milă, fără rugăciuni, fără încărcat bateria. Dau cheie. BAM. A pornit la sfert. Nici măcar un oftat. Nimic. De parcă îmi zicea: „Atât ai putut?”.
Stau, mă uit la bord, mă uit la el, și mă ia puțin cu nervi. Cum naiba pornești așa, după atâta stat, și tu trebuia să fii mort oficial? Exact. Aici începe problema.
Miercurea trecută vorbeam cu mecanicul meu. Omul meu. Prieten, nu „dom’ mecanic”. Ăla cu care bei o cafea, nu doar lași cheia. Și vorbind noi așa, din una în alta, ajungem la concluzia aia periculoasă: „Bă… da’ dacă totuși o facem?”.
Și aici apare adevărul. Nu pot iubi Volvo. Gata, am zis-o. Da, e tehnologie. Da, e confort. Da, e butoane, e ecrane, e nave spațiale. La fel și BYD, apropo, vine postare despre asta, că m-a zgâriat grav pe creier. Dar nu e ce trebuie. Nu simt nimic. Zero.
Fordul, în schimb, chiar dacă m-a dus în pragul disperării, parcă e altceva. Poate sunt eu prost. Probabil sunt. Dar măcar știu sigur.
Problema mare e că Fordul nu mai are ITP. Deci nu pot să-l scot pe drum să „vedem ce face”. Așa că planul e simplu și riscant. Vine mecanicul la mine într-o zi. Desfacem solenoizii. Ne murdărim pe mâini. Ne înjurăm puțin. Și îi dăm bătaie. Fără promisiuni. Fără garanții. Doar încercăm.
Știu. Poate iese. Poate nu. Poate bag bani și iar plâng. Dar sincer? O distribuție și niște solenoizi mă costă mai puțin decât terapia după ce m-am certat cu Volvo în capul meu.
Așa că da. Fordul încă respiră. Încă pornește. Încă nu vrea să moară. Iar eu sunt suficient de prost încât să-l ascult.
Continuarea urmează. Ori cu succes, ori cu anunț de fier vechi. Dar până atunci… mai dăm o șansă.