Fata mea face 19 ani în mai. Și ce credeți? S-a trezit „independentă”. Vrea să plece de acasă. Doar când o aud că deschide subiectul despre „mutat”, „chirie” sau „viața mea”, simt că mi se pune un nod în gât de mărimea unui bolovan și mi se oprește inima în loc.
Mă vedeți pe mine că le știu pe toate, că repar servere, că pun Mac-urile la punct și că înjur Pixel-ul ăla de căcat că are lag. Dar la faza asta... băi, sunt ca un analfabet funcțional. Mă blochez complet.
Nu m-am mai întâlnit cu mizeria asta de sentiment niciodată. E o durere surdă, un amestec de mândrie că am crescut un om în toată firea și o ciudă imensă că timpul a trecut ca nesimțitul. Parcă mai ieri o duceam la școală și mă certam cu profesoarele alea proaste care habar n-aveau de matematică. Atunci am plecat din țară în 2008, ca să nu fie nevoită ea să suporte tot rahatul ăla de sistem putred.
Am investit în ea tot ce am avut mai bun: educație, timp, nervi și, evident, cele mai bune gadget-uri (că mnah, e fata lui tata, n-o lăsam cu gioarse). Și acum, „mulțumirea” e că vrea să plece să-și vadă de drumul ei.
E legea firii, știu, dar să mă bată mama dacă e ușor. Simt că îmi smulge cineva un plămân fără anestezie. Cum dracu’ să te obișnuiești cu gândul că holul o să fie gol și că nu mai aud gălăgia ei prin casă?
Sunt tată de fată și asta e cea mai grea „meserie” din lume. Poți să fii cel mai mare expert în IT, poți să știi să fentezi orice sistem, dar când vine vorba de propriul copil care vrea să-și ia zborul, ești doar un fraier care se uită la bagaje și îi vine să plângă ca un copil mic.
Mă doare, mă macină și mă scoate din minți faptul că nu pot să dau „Control + Z” la anii ăștia. A crescut, e frumoasă, e deșteaptă (că seamănă cu mine, plm) și acum vrea să cucerească lumea. Iar eu stau aici și scriu pe blog ca să nu dau cu pumnul în masă de nervi că viața e atât de scurtă.