Profitând de faptul că duminica, lunea și marțea sunt liber (că deh, sunt „prea scump” pentru corporație să stau la overtime), am zis să fac pe tatăl model și să petrec timp de calitate cu familia. Și ce să vezi? Hop-top, am realizat un lucru pe care probabil mulți îl gândiți, dar puțini aveți curajul să-l ziceți cu voce tare: doamne, nu știam că am copii așa enervanți! :D
Glumesc, dar știți cum e, când stai cu ei 24/7, după ce te-ai obișnuit cu liniștea de la birou sau cu gaming-ul pe Mac (da mă joc pe Mac titluri AAA, dar asta va fi într-un alt post), energia lor te dă peste cap. Ba unul vrea ceva, ba celălalt are o curiozitate, ba se ceartă pe cine știe ce prostie. E un haos organizat care îți testează limitele mai tare decât orice bug de sistem.
Dar, trecând peste caterincă, e totuși ok. Timpul ăsta petrecut cu ei mi-a reamintit de ce trag atât de mult. Iar mâine, băi nene, mâine e ziua decisivă pentru băiatul meu cel mijlociu. Are programarea aia importantă la universitate și, sincer să vă spun, am niște emoții de mă furnică tălpile.
Puștiul a decis ce vrea să facă în viață și nu s-a dus pe filozofii de carton. A aplicat pentru a deveni mecanic și inginer auto. Adică vrea să combine munca aia brută, de sub capotă, cu ingineria, pentru că are un plan mare: vrea să își deschidă propria stație ITP. Vrea să fie el șeful, să aibă stampila lui și să știe tot ce mișcă într-o mașină, de la ultimul șurub până la soft-ul de diagnoză.
Vă dați seama că sunt mândru de el de crap. Îmi place că are viziunea asta practică, că vrea o meserie adevărată, nu doar o diplomă de pus în ramă. Dar tot am emoții, că e băiatul meu și știu cât de important e momentul ăsta pentru viitorul lui. E pasul ăla mare de la „copilul lu' tata” la omul care își pune bazele carierei.
Așa că, mâine o să stau ca pe ace până aflu cum a decurs totul la universitate. Sper să fie pe vibe-ul lui și să obțină ce și-a propus. Până atunci, mă întorc la restul „enervanților” mei, că cineva trebuie să le mai țină piept prin casă.
Voi cum stați cu emoțiile când vine vorba de copiii voștri? V-au surprins cu alegerile lor sau au mers pe urmele voastre? Ne auzim pe Bluesky să mai descărcăm din stresul ăsta de părinte „over-qualified”!
Glumesc, dar știți cum e, când stai cu ei 24/7, după ce te-ai obișnuit cu liniștea de la birou sau cu gaming-ul pe Mac (da mă joc pe Mac titluri AAA, dar asta va fi într-un alt post), energia lor te dă peste cap. Ba unul vrea ceva, ba celălalt are o curiozitate, ba se ceartă pe cine știe ce prostie. E un haos organizat care îți testează limitele mai tare decât orice bug de sistem.
Dar, trecând peste caterincă, e totuși ok. Timpul ăsta petrecut cu ei mi-a reamintit de ce trag atât de mult. Iar mâine, băi nene, mâine e ziua decisivă pentru băiatul meu cel mijlociu. Are programarea aia importantă la universitate și, sincer să vă spun, am niște emoții de mă furnică tălpile.
Puștiul a decis ce vrea să facă în viață și nu s-a dus pe filozofii de carton. A aplicat pentru a deveni mecanic și inginer auto. Adică vrea să combine munca aia brută, de sub capotă, cu ingineria, pentru că are un plan mare: vrea să își deschidă propria stație ITP. Vrea să fie el șeful, să aibă stampila lui și să știe tot ce mișcă într-o mașină, de la ultimul șurub până la soft-ul de diagnoză.
Vă dați seama că sunt mândru de el de crap. Îmi place că are viziunea asta practică, că vrea o meserie adevărată, nu doar o diplomă de pus în ramă. Dar tot am emoții, că e băiatul meu și știu cât de important e momentul ăsta pentru viitorul lui. E pasul ăla mare de la „copilul lu' tata” la omul care își pune bazele carierei.
Așa că, mâine o să stau ca pe ace până aflu cum a decurs totul la universitate. Sper să fie pe vibe-ul lui și să obțină ce și-a propus. Până atunci, mă întorc la restul „enervanților” mei, că cineva trebuie să le mai țină piept prin casă.
Voi cum stați cu emoțiile când vine vorba de copiii voștri? V-au surprins cu alegerile lor sau au mers pe urmele voastre? Ne auzim pe Bluesky să mai descărcăm din stresul ăsta de părinte „over-qualified”!
Discuție