Nu știu ce se întâmplă cu mine în ultima vreme, dar simt că se produce o schimbare la mansardă pe care nu o pot explica. Înainte, dacă mă lăsai în fața monitorului, eram tătic pe World of Warships și EVE Online. Puteam să stau ore în șir să planific strategii, să manevrez navele alea sau să mă pierd prin hățișurile economice și politice din EVE de parcă viața mea depindea de asta. Era modul meu de a evada, de a uita de stresul de la corporație și de toate birocrațiile care mă seacă de energie.
Dar acum, ceva s-a rupt. Intru în joc, se încarcă ecranul ăla pe care îl știu pe de rost, dau drumul la o luptă și... după maxim 10 minute, simt că mă ia plictiseala sau un fel de oboseală mentală. Fac o luptă, poate nici pe aia n-o termin cu entuziasmul de altădată, și dau direct Alt+F4. Ies de parcă m-ar fugări cineva. Pur și simplu nu mă mai atrage, nu mai simt adrenalina aia când bubuie vreun crucișător sau când fac o tranzacție deșteaptă în spațiu. E o stare ciudată, ca și cum aș încerca să port niște pantofi care mi-au rămas mici.
Partea cea mai proastă e că nici nu-mi vine să le șterg. Stau acolo pe SSD, ocupă spațiu de pomană (și știți că sunt zgârcit cu spațiul când vine vorba de colectat filme 4K sau resurse pentru Linux), dar parcă mi-e milă să dau „Uninstall”. E ca și cum aș șterge o parte din mine, o perioadă în care jocurile astea mi-au fost prieteni buni. Poate e de vină faptul că am început să citesc pe iPad-ul ăla de 11 inch de care vă ziceam, sau poate pur și simplu am ajuns în punctul în care prefer liniștea și informația reală în locul pixelilor colorați.
Nu știu dacă e „vârsta”, dacă e stresul acumulării de experiențe noi sau dacă pur și simplu prioritățile mele s-au mutat definitiv către familie și către lucrurile palpabile. E frustrant să vezi cum ceva ce iubeai devine brusc o corvoadă, dar în același timp e și un semn de eliberare. Poate că e timpul să accept că „căpitanul” Alex s-a pensionat și că acum preferă să exploreze lumi între pagini de carte, nu pe hărți virtuale.